622799958

 

Am scris acest articol acum relativ 3 luni, insa din pacate nu l-am postat, iar astazi mi-a revenit in minte. So here it goes…:)

Astazi de dimineata am fost sa alerg in parcul herastrau. Si cum traversez eu si intru in pasaj, aud o melodie si cand ma uit vad un baiat relativ tanar, pe la 25 ani presupun eu , cu un par cret si ochi blanzi care canta singur in pasaj la saxofon . La 6 grade cat erau de dimineata . Arata ingrijit , cu siguranta nu avea aspectul vreunui personaj¬† cu pielea mai inchisa pe care obisnuim sa il vedem prin pasaje cantand la acordeon sau cersind. Era imbracat normal, ingrijit , se vedea clar ca nu facea parte din acea categorie. Am vrut tare mult sa ma opresc sa il ascult , sa ii spun ceva , insa mintea mea bineinteles ca a inceput sa mi-o ia pe dinainte , asa ca i-am pus niste bani in husa saxofonului , iar dupa ce mi-a multumit, mi-am vazut de drum . Toata alergarea mea de 7 km prin vant si cu nasul curgand m-am gandit la acest baiat si la muzica lui. Aproape ca incercam sa alerg mai repede , dorindu-mi sa fie tot acolo pe drumul meu spre casa . Si asa a si fost. La intoarcere, tot acolo era cantand cu pasiune . M-am oprit si tot ce mi-a iesit pe gura a fost “Canti foarte frumos si iti multumesc”. Mi-a multumit si el, timid , iar eu am continuat spre casa transpirata si rosie ca un rac. Dupa care am inceput sa ma gandesc. Oare de ce nu i-am spus mai multe ? De ce m-am fastacit? As fi vrut sa ii spun sa nu renunte la pasiunea lui si ca mi se pare extraordinar ca face ceea ce ii place si ca este extrem de talentat. Dar nu am facut asta . Si ma intreb de ce . Oare de ce nu ii observam pe acesti oameni? Oare nu au si ei nevoie de un cuvant bun, de caldura , de incurajare, de aprecieri si de suport ?! Oare nu au si ei familie sau prieteni care ii descurajeaza , oare nu aud si ei discursuri de genul “O sa mori de foame cu cantatul tau , fa-ti o cariera si revino cu picioarele pe pamant”?!!! Ba da , sunt sigura ca se intampla asta , insa acesti oameni fac o alegere. Aleg sa isi urmeze visul , sa fie ei insisi, sa nu traiasca vieti de imprumut sub pretextul unui aparent confort financiar si ca asa se face si ca hai sa fim in randul lumii. Acesti oameni au CURAJ. Au VOCATIE. Oare eu as fi avut puterea sa imi petrec o dimineata de noiembrie intr-un pasaj aproape pustiu si infrigurat cantand la saxofon? Raspunsul este nu. Fiindca alegem calea confortabila . Chiar daca nu suntem fericiti. Si ascundem intr-un colt tare indepartat al inimii acea pasiune. Ii punem lacat si nu ne ma uitam la ea. Fiindca ar fi mult prea frustrant si ar insemna ca ar trebui sa ne vedem asa cum suntem, speriati si lasi. Ne e frica de lipsa banilor , ne este frica de judecata oamenilor , ne este frica sa ne aratam asa cum suntem noi de fapt, ne este frica de esec, dar si de succes , ne este frica sa nu ii dezamagim pe cei dragi, ne este frica sa luam o decizie si sa mergem pe un drum asumat, ne este frica de responsabilitate , ne este frica de viitor si de neacceptare . Si multe altele . Nu stiu voi, dar eu cu siguranta la un moment dat le-am gasit in mine , toate aceste frici. Si cred ca fix acceptarea lor si vulnerabilitatea ne face sa fim puternici de fapt. Sunt sigura ca si acest baiat din pasaj a experimentat multe din cele enumerate mai sus , insa il admir profund pentru curajul de a-si urma pasiunea. Ar fi putut la fel de bine sa stea acasa sa se joace pe PlayStation sau sa piarda vremea pe Facebook sau orice altceva in loc sa stea intr-un pasaj rece si pustiu sa cante . Si mi se pare evident ca nu o facea pentru bani sau faima , ar fi putut la fel de bine sa mearga in Piata Romana , intr-un loc aglomerat, la metrou , undeva unde treceau mai multi oameni si ar fi putut primi totusi mai multi bani. Insa nu, el a ales sa cante in acel pasaj rece
prin care trec foarte putine persoane in special intr-o zi de miercuri dimineata. Oare cati din noi am avea aceasta putere ? Suntem atat de prinsi in actiunile noastre zilnice , traim atat de mult in mintea noastra zgomotoasa sau cu ochii pe ecranul telefonului incat nu mai vedem si nu mai auzim ce se intampla in jurul nostru. Nu mai auzim jazzul din pasaj , nu mai vedem oamenii buni si curajosi , nu stim sa ajutam un strain sau sa ii spunem o vorba calda. Nu ne mai bucuram de razele soarelui in parc sau de bataia vantului ca suntem prea ocupati sa ne ingrijoram pentru facturi si job. Si fiecare zi devine la fel si la fel si la fel pana cand ne trezim intr-o zi atat de deprimati si nu stim de ce. Sau poate nici nu vrem sa recunoastem fiindca apatia a ajuns sa ni se para normalitate si nu stim cum sa traim o viata plina de sens si cum e sa iti bata inima in fiecare zi de bucurie doar fiindca existi.
Acest baiat din pasaj mi-a predat o lectie extrem de importanta , cea a curajului, a vocatiei, a puterii interioare si a iubirii pentru proces . Ii multumesc si multumesc tuturor oamenilor care aleg sa fie ei insisi si sa ne faca viata mai frumoasa prin talentele lor . Si promit ca daca il revad pe baiatul cu pricina voi vorbi cu el si o sa fac si un filmulet pentru voi.

Lots of love

Om