Fac parte din generatia 90 , m-am nascut in februarie cand inca oamenilor le era frica sa spuna ce gandesc sau sa se comporte dupa bunul plac , epoca post “ceasca”, in care se mai auzeau inca strigatele oamenilor furiosi in urechile celor care fusesera prezenti acolo si durerea in inimile celor care au pierdut pe cineva drag sau au avut de suferit in acea epoca. Era frig, erau troiene mari, iar mamica mea venea pe jos cu tramvaiul de la munca, curajoasa femeie, gravida in 9 luni, pe un frig pe inghetau pietrele, spre barbatul pe care il iubea si inca il mai iubeste pana in zi de azi.
Nu am avut o copilarie cu ipad, sofer si geaca burberry, dar in fiecare an am mers la mare. Ne trezeam la 5 dimineata si plecam cu masina, mama pregatea de cu seara snitele, oua fierte, rosii si castraveti si mereu faceam acelasi popas pe la 7, 8 dimineata pentru micul dejun. Cu mama faceam castele de nisip pe plaja, aveam galetusa, lopetica si toate formitele necesare. Tata m-a invatat sa inot si ma ducea in spate cand erau valurile mai mari. Saream peste ele , iar mama striga speriata de pe mal sa nu ne ducem prea departe. Seara ieseam la plimbare pe faleza, ma imbracau si pe mine cu ce aveam mai frumos si ne plimbam, ne uitam la oameni, ei vorbeau de ale lor iar eu imi inchipuiam ca sunt mare, asta era gandul meu principal, imi doream sa fiu mare si ma intrebam oare cum o sa fie cand…..
Mancam hamsii cu mujdei si mamaliga si uneori poate si cate o gogoasa sau o inghetata daca eram cuminte.
 Parintii mei erau tineri si frumosi si se iubeau. Pana foarte tarziu nu am realizat ca ma iubeau si pe mine. Mi-a luat 24 de ani sa inteleg ca am fost un copil iubit. Dar niciodata nu e prea tarziu.
Iarna mama ma ducea in parc, vechiul parc de langa casa, care inainte nu era asa modern si aranjat. Erau doua dealuri si ne dadeam cu sania. Stateam pe aceeasi sanie, ea in spate si eu in fata si uneori ne luam si cainele, pe Alf, cockerul nostru negru cu o pata alba in frunte (tata i-a ales numele dupa un film parca ). Strigam de fericire, aveam nasul si obrajii rosii si ne dadeam cu sania. Ce aventura pentru copilul din mine….
Tata m-a invatat sa joc table, sah, si carti si ma lasa sa castig ca stia ca mereu ma bosumflu.  Mama facea de Craciun cel mai bun cozonac in casa, cu o crusta  aurie rumenita. Imi amintesc si acum mirosul acela inconfundabil cand erau cozonacii proaspat scosi din cuptor. Tata monta bradul si beculetele, iar eu si mama globurile, beteala si dulciurile. Si a doua zi dimineata cand ma trezeam mereu voiam sa mananc toate dulciurile iar mama ma certa, trebuiau sa stea acolo pana despodobeam bradul. Cum sa ii explici asa ceva unui copil de 5 ani?
Credeam cu tarie in mos craciun, ii lasam lapte si morcovi ca sa prinda puteri sa mearga si la restul copiilor. Si mereu cand ma trezeam dimineata , laptele era baut iar morcovii mancati iar eu eram sigura ca mosul fusese acolo. Intotdeauna primeam pijamale care le detestam, papuci de casa si alte porcarioare de genul asta. Si eram tare dezamagita de mosul, eu care ii scrisesem o lista intreaga explicandu-i foarte clar ce papusi imi doream. Eu le voiam pe cele Barbie, ca toate fetitele de altfel…Erau cadouri sub brad de la mosul si pentru ei….si inca mai sunt cadouri de la mosul si in prezent si pentru ei sub brad…si le cumpara unul altuia si de fiecare data au expresia aceea socata, uite ce mi-a adus mosul, nu imi vine sa cred, oare cum mi-a stiut masura? Dupa 25 ani de casnicie.
Bineinteles ca in noaptea aceea nu puteam sa dorm, ma tot foiam in pat si la cea mai mica miscare tresaream, poate poate reuseam sa il prind pe mosul in actiune. Nu stiu cum reuseau intotdeauna sa puna cadourile sub brad fara sa fie prinsi in fapt. Un lucru e clar, ma trezeam la 5 dimineata si cotrobaiam pe sub brad, bajbaiam dupa cadourile mele pe intuneric si le luam la mine in camera sa vad la lumina veiozei oare anul asta ce am primit!
Imi iubeam atat de mult parintii copil fiind incat atunci cand plecau de acasa, ma uitam pe geamul dormitorului lor speriata rugandu-ma la Dumnezeu, la Dumnezeul unui copil de 5 ani ca ei sa se intoarca teferi acasa. De fiecare data cand ieseau pe poarta aia parca luau cu ei o bucatica din mine si simteam o teama viscerala de a-i pierde.  Verile ma mai duceam la bunici si eram atat de suparata ca eram nevoita sa stau acolo incat dormeam noaptea cu poza parintilor mei sub perna  si adormeam plangand dorindu-mi sa se intoarca sa ma ia acasa. Imi faceam o mie de planuri cum as putea sa plec fara sa ma vada bunica si ce autobuz ar trebui sa iau ca sa ajung acasa , dar niciodata nu am avut curajul sa plec. Undeva in sufletul meu stiam ca o sa se intoarca si nu o sa ma lase acolo.  Un asa copil nu avea cum sa fie altcumva decat iubit. Oare de ce mi-a luat atat de mult sa realizez?
Vara ma jucam cu copiii de pe strada iar mama mereu ma certa daca veneam prea tarziu acasa, nu aveam voie niciodata sa ma duc prea departe sau sa stau prea tarziu. Eu o priveam ca pe rautate din partea ei, insa acum realizez ca grijile ei proveneau dintr-o iubire fara margini…
 Ne jucam sotronul, am avut si o bicicleta cu 4 roti, intre timp am uitam cum sa merg pe ea, dar stiu ca era mov si frumoasa. Ne jucam cu papusile, le faceam casa din cartoane, par din matase de porumb si haine din carpe vechi.
Cand imi dadea mamaia bani sa imi iau un pistol cu apa de la nea Rica eram cea mai fericita, la fel si cand primeam ciocolata cu rom , Africana cu alune sau Bonibon . Nu aveam cele mai scumpe haine, iarna mai imi croseta si buna pulovere care le detestam fiindca erau foarte colorate si ma inteapau, dar ea le facea cu drag…. nu mancam cea mai scumpa mancare, dar stiu ca era gatita cu iubire de mama pentru mine si tata, noi doi, universul ei.
Nu am mers in vacante in tari exotice, dar tin minte si acum prima data cand am mers la cinematograf, la Patria cu mama, am fost sa vad Anastasia, desenele animate. Nu o sa uit nici pana in ziua de azi cat de fericita am fost.
Nu am avut cele mai scumpe masini , tata muncea pe rupte , avea o camioneta galbena pe care o denumisem “galbenjita”. Eram mandra de tata ca putea sa conduca o masina asa mare si puternica.  Tata care ma invatase cea mai importanta lectie dintre toate, onestitatea , dar eu nu voiam sa o inteleg. Tata , caruia nu i-am multumit niciodata pentru tot ce a facut pentru mine.
Ma uit acum la ei, se tin de mana inca, tata ii aduce flori mamei si ii trimite mesaje ca o iubeste. Ea mereu ii face prajituri si il intelege cand e obosit. Sunt unul langa altul, mai batrani, mai scunzi, tata are mustata alba, iar mama din ce in ce mai multe riduri, dar rad. Sunt fericiti. Sunt fericiti fiindca au tot ce le trebuie, unul pe altul, se iubesc si au ramas impreuna in ciuda tuturor obstacolelor.
Azi copiii au iphone in clasa intai, isi vad parintii o data pe saptamana ca sunt prea ocupati cu  afaceri, evenimente, iar copii stau cu bona sau la after school si nu stiu cum e sa ti faca mama gris cu lapte si cu dulceata de gutui. Nu se mai joaca flori fete si baieti fiindca sunt prea ocupati cu world of warcraft sau cu facebook. Nu mai merg in parc cu catelul, se duc la mall duminica, asa e la moda.
Nu am avut o copilarie perfecta, au fost multe lipsuri, multe certuri si in final am implinit 14 ani si ca orice adolescent rebel am avut nevoie de 10 ani ca sa  simt ca parintii mei ma iubesc, ca sa realizez cat de mult ii iubesc eu pe ei. Sa imi dau seama ca ei sunt tot ce am. Iar acum pot doar sa le multumesc ca exista.
Iubiti-va parintii. Nu stiti nciodata cat timp ii veti mai avea aproape.