SEPTEMBRIE 2015.

 

10703956_10202704946848260_6326894132626388185_o

 

Sunt in india. M-am trezit in autobuzul albastru fara usi si cu geamurile deschise mergand catre un loc necunoscut. La fel ca toate locurile necunoscute in care am fost in ultima vreme si unde am gasit de fiecare data cate o particica din mine. Pierduta prin lume prin alte vieti. Simt vantul puternic care imi mangaie fata si imi privesc unghiile innegrite din cauza prafului. Pe marginea drumului sunt vaci, capre, palmieri, copaci iar oamenii sunt relaxati. Chiar daca au mainile imbatranite si fata arsa de soare, par satisfacuti. Ei stiu ca asta este viata lor si ca asta au de facut si sunt multumiti, nu cauta mai mult. Nu sunt frustrati fiindca nu si-au cumparat ultimul model de Range Rover sau fiindca nu au pantofii aia de la Louboutin. Sunt multimiti cu familiile lor, cu durerile lor , cu destinul lor pe care il considera deja oricum scris.

Femeile  poarta bratari la glezne, iar clinchetul lor pare cumva familiar, ma linisteste. Au inele pe degetele de la picioare , cercei in nas si bangles pe maini. Sunt imbracate in cele mai colorate sari-uri si poarta flori de iasomie in parul lor negru , lung si impletit. Batrane, tinere, mame, bunici sau copii.  Bogate sau sarace, slabe sau grase, toate femei. Nu stiu ce este in mintea lor , dar imi place sa cred ca stiu ce este in inima lor fiindca toti provenim din aceeasi sursa si inima mea nu e cu nimic mai buna sau mai rea decat a lor. Suntem toate egale aici in autobuzul albastru. Indiferent de religie, varsta, sex, cultura, toate simtim la fel. Iubim, suferim, plangem, radem. Toate ne dorim sa fim iubite, apreciate, sa ni se spuna ca suntem frumoase si sa ne trezim in niste brate calde dimineata. Viata uneia nu este mai pretioasa decat viata alteia. Este doar viata. Par fericite . Cu atat de putin. Cand de fapt poate ca noi intelegem gresit ce inseamna mult de fapt.

Am ajuns intr-un oras. Unele poarta cosuri pe cap cu legume, altele vand condimente pe marginea strazii. Nu par sa se preocupe prea mult. Decat de ziua de azi si poate si cea de maine. In schimb ce noi ne facem planuri pe o suta de ani, relatii pe termen lung si credite pe 50 ani. Si totul pentru ce ? Stim cumva ce va fi peste 50 ani? Nu stim nici macar ce va fi peste 5 minute fiindca tot ce avem este clipa de fata. Acum in autobuzul albastru. Ieri nu mai exista iar maine este doar o poveste. Acum este singurul timp. Iar viata este acum. Viata nu este doar platit facturi, acumulat datorii, mers la birou , venit acasa , uitat la aceleasi stiri de la ora 7 in care este descrisa minutios cum a fost ucisa baba veta, hranit copii si a doua zi sa o luam de la inceput. Probabil ca exista o liniste in aceasta rutina dar eu inca nu am descoperit-o. Eu vreau sa traiesc acum. Fara sa imi mai fac alte planuri.

Aleg sa iau zi dupa zi si sa ii dau voie universului sa ma poarte pe valurile lui acolo unde trebuie sa ajung. Fiindca am inteles ca nu detin nici un control. Credem ca suntem puternici si ne controlam intreaga existenta, insa de fapt totul este o iluzie . Tot ce putem face este sa facem tot ce este mai bun cu ce avem acum la indemana. Fara sa ne frustram pentru ce ne-ar placea sa avem dar nu putem obtine , fara sa suferim dupa iubiri neimpartasite si inimi frante, fara sa traim din amintiri sau sperante. Tot ce putem face este sa fim cat de buni putem cu resursele de astazi si sa ne incredem ca vom ajunge astfel acolo unde trebuie sa ajungem. Sa ne incredem ca Dumnezeu este intotdeauna cu noi si in noi si ca indiferent ce oameni urca si coboara din trenul nostru, El nu ne va parasi niciodata. Sa ii lasam sa plece atunci cand vor, sa le uram drum bun si sa mergem mai departe pe calea noastra. Care inca nu ni s-a revelat, dar poate ca asta este si frumusetea vietii. Ii multumesc Universului pentru ca respir si sunt aici, astazi in autobuzul albastru care stiu cu siguranta ca ma va duce acolo unde trebuie sa ajung.

OM TAT SAT